Un preot din satul Cib, sat aflat la poalele Munților Apuseni, este “făcător de minuni”…

Un preot din satul Cib, sat aflat la poalele Munților Apuseni, este “făcător de minuni”…

                                                                  poza popii

                                                                                                     Pr. Viorel Epure

 

Preotul cu doi îngeri.

Dincolo de masa de lemn, aşezat pe o bancă, în faţa mea, se află un om pe care mai mult îl simt decât îl văd. Soarele asfinţeşte în spatele său, orbindu-mă cu lumina lui aurie, care curge peste priveliştile din jur, dealuri, creste de munţi şi păduri în plină toamnă. Aerul e greu de mirosul frunzelor şi al vrejurilor uscate, care ard prin grădini, ca în nişte cădelniţe uriaşe. Un decor închipuit parcă anume pentru povestea pe care o ascult.
Am fost aduşi la părintele Viorel din Cib, un sat de la poalele Munţilor Metaliferi, de faima sa. Multă lume, din tot Ardealul, dar şi mai de departe, îl caută, pentru că i-a mers vestea de văzător cu duhul şi de făcător de minuni. Duminica, biserica din Cib este pli­nă, iar miercurea şi vinerea, primeşte numeroşi cre­din­cioşi, pentru a-i spovedi şi sfătui. Mai în glumă, mai în serios, părintele spune că are zeci de mii de enoriaşi într-un sat cu numai patru sute de suflete.

Scufundarea în moarte

img30_casa_david

Părinte, am venit să vă căutăm în ascunzişul acesta al munţilor, pentru că am auzit despre vred­nicia sfinţiei voastre şi pentru că am vrut să aflăm cum se împlineşte misiunea de preot, într-un sat de la capătul lumii. Aţi avut dintotdeauna chemarea aceasta?

Până să-mi doresc să ajung preot, Dumnezeu mi-a arătat puterea Lui într-un mod de netăgăduit. În copilărie, de trei ori am fost scufundat în moarte şi de trei ori m-a salvat Dumnezeu. Abia născut, de la două luni la doi ani am stat prin spitale, cu o boală necu­noscută. Părinţii nu mai sperau că mă voi face bine, dar am avut noroc să mă ia bunicul acasă, ca, la o adică, să nu mor singur, printre străini. Şi o bătrână din sat l-a învăţat să-mi dea ceai de coarne şi alte lea­curi de plante. Bunicul ştia şi el multe tratamente cu ierburi, pe care mai târziu le-am deprins şi eu. Tradiţia asta e foarte puternică în munţii noştri. De la el am învăţat că fiecare fir de iarbă are puterea şi energia care pot să te scoată din boală, dacă ştii cum să le folo­seşti. Dar la vârsta de trei ani, a dat scarlatina peste mine şi am mai petrecut un an în spital. Pe urmă m-am înzdrăvenit, ba chiar m-am îngrăşat mult, de unde până atunci mă bătea vântul. Părea că nimic nu o să mă mai doboare. Şi s-a întâmplat a treia oară: eram în clasa a opta, m-am culcat seara sănătos şi m-am trezit dimineaţă paralizat. Medicii n-au putut să-mi spună care e cauza şi au încercat pe mine tot felul de terapii. Singura explicaţie pe care am găsit-o eu, mai târziu, este că a căzut pe mine un blestem iscat dintr-o ceartă pentru pământ, care s-a terminat cu moartea unui ve­cin. După ce medicii au epuizat toate căile de cerce­tare, un doctor mai bătrân i-a sfătuit pe ai mei să mă ducă într-o tabără, ca să mă bucur cât mai pot de viaţă, pentru că urmează să mor. N-am murit. După o nouă criză de paralizie totală şi cu o voinţă supraomenească de a mă mişca, m-am întors acasă înzdrăvenit. Când m-a consultat doctorul care mă ţinea sub observaţie, nu mai aveam nimic!

Ce anume credeţi că v-a vindecat?

Rugăciunile duhovnicului meu, părintele Ovidiu Scrob, preot atunci în satul meu natal, Izvorul Am­poiului. Este un preot care deschide cerul, puţini preoţi deschid cerul, restul spun doar cuvinte. Am devenit mâna lui dreaptă şi, încet, încet, am reuşit să mă sui pe Scară. Eu cântam de la opt ani la strană. Bunicul era groparul satului şi am crescut mai mult în biserică. La 16 ani eram cel mai tânăr consilier parohial, iar la 18 ani eram epitropul bisericii. Legat de asta, ţin minte o întâmplare cu adevărat minunată. Se picta biserica atunci. A fost nevoie de mulţi bani pentru asta şi m-am dus şi eu să-i adun, împreună cu alţi tineri. Odată, de Crăciun, am mers să-l colindăm pe directorul unei uzine din Zlatna, un om cu suflet mare, şi lui i-a plăcut atât de mult cum am cântat, încât ne-a răsplătit regeşte: ne-a dat restul de bani pentru toa­tă pictura bisericii, ceva mai mult decât valoarea unei maşini Dacia, la acea vreme. Da’ nici noi nu ne-am lăsat! Cântam pe patru voci, numai colinde vechi minunate, cum nu se mai cântă azi, culese de la bătrâ­nii satului. Sunt fără pereche în lume! Le colind şi acum.
biserica cib   Biserica veche din Cib

V-aţi preoţit ca o formă de recunoştinţă pentru că aţi fost întors din moarte, sau aţi simţit     o vocaţie puternică?

Preoţia mea are trei rădăcini. Prima constă în ajutorul divin, primit real, concret. Numai Dumnezeu m-a salvat de trei ori de la moarte. Nimeni altcineva nu putea. A doua rădăcină este bunicul meu, care m-a sfătuit să am grijă să nu mă pierd printre cuvinte. În adolescenţă şi mai târziu, am fost pasionat de filoso­fie, i-am citit pe toţi marii autori, iar bunicul vedea unde e interesul meu. Aşa că într-o zi mi-a deschis ochii: “Toţi aceştia pe care îi citeşti au căutat în scrie­rile lor ceva ce nu le putea da decât credinţa. Pentru că nu au găsit, au rămas rătăciţi între cuvinte.” A treia “rădăcină” este părinte­le Ovidiu Scrob, care m-a ajutat, m-a învăţat, s-a rugat pentru mine, mi-a acordat încrederea lui. Pe de altă parte, ta­tăl meu s-a opus dorin­ţei mele de a mă preoţi şi a trebuit să-mi amân chemarea mult timp. M-am luptat cu el, avu­sese necaz cu un preot şi nu m-a înţeles. La un moment dat, secat de pu­teri, am fugit la mâ­năstire, în Moldova, ca să mă călugăresc şi ast­fel să devin preot. Sim­ţeam că asta e chema­rea mea: preoţia. Aco­lo, părintele Cleopa şi părintele Paisie Olaru au înţeles repede ce gân­duri am şi mi-au spus: “Ai venit să furi preoţia, dar nu eşti încă pregătit să te călugă­reşti”. Totuşi, m-au în­găduit să rămân un timp pe lângă dânşii, aşa încât am stat, adu­naţi, vreo trei ani şi ju­mătate pe la mânăstiri. Mai ales pe la părintele Cleopa am ucenicit. Ştiu şi azi, pe de rost, multe dintre vorbele lui înţelepte. Pe urmă m-am în­tors acasă, căsătorit, am făcut Facultatea de Topogra­fie, am lucrat în uzină la Zlatna, iar visul preoţiei părea tot mai îndepărtat. M-a ajutat să mi-l împlinesc, în­tr-un târziu, acelaşi director pe care l-am colindat şi care a plătit pictura din biserica de la Izvorul Ampoiu­lui. Aşa am putut să urmez Teologia, la Alba Iulia, şi de 15 ani sunt preot aici, la Cib.

 

Împăcare cu morţii                                                                                                                 

vedere sat

Aţi făcut două facultăţi, aveaţi preocupări legate de filosofie şi poezie, aspiraţii mari, intelec­tuale. De ce aţi ales să fiţi preot într-un sat cu câteva sute de suflete, la graniţa muntoasă dintre Alba şi Hunedoara?
A fost o provocare pentru mine. Aici a fost înain­tea mea un preot nevrednic, a furat nişte odoare ale bisericii, s-a îmbogăţit în mod necinstit. Arhiepiscopul de atunci al Albei, ÎPS Andrei Andreicuţ, mi-a dat parohia la cererea mea, sub cuvânt că voi sta doi, trei ani, cât să spăl răul de aici. Pe urmă voia să mă aducă la Alba Iulia, la Catedrală. Dar am simţit o energie atât de mare şi bună aici, încât nimic nu mă mai poate convinge să părăsesc Cibul. Trăiesc din albinărit, nu din preoţie, şi toţi banii care vin de la credincioşi sunt folosiţi pentru cele două biserici din parohie, “Sfântul Nicolae”, monument istoric atestat din 1748, şi “Sfin­ţii Apostoli”, construită în 1928.

   img40_casa_david                               img39_casa_david                                 img38_casa_david

Nu aţi avut niciun moment dorinţa de a merge într-o parohie mai mare, care să ofere o perspectivă mai largă preoţiei dvs.?

Nu! M-am legat de satul acesta, făcând lucrurile temeinic. Când am venit aici, în primii doi ani, am “reînmormântat” oamenii îngropaţi. Când vrei să fii prieten cu lumea, tre­buie să te împaci mai întâi cu morţii. Oamenii pleacă dincolo, în ge­neral, nemulţumiţi, cu păcate pe suflet, lăsând treburi neterminate… Aşa încât am fost din casă în casă şi, în func­ţie de ce am aflat şi sim­ţit, am făcut maslu, sfeştanie, slujbe de po­menire… Acum e pace şi armonie în sat. Mai mult, lumea nu îndrăz­neşte să fure, să se cer­te, se teme să facă pă­cate, pentru a nu afla eu şi a nu-i mustra. Con­tro­lez totul de la dis­tan­ţă. (Râde) Îi cunosc bine pe săteni, suntem într-o comuniune sufle­tească şi simt imediat când apare o problemă. Mai spun unii, mai în glumă, mai în serios, chiar şi când nu sunt în sat: “Mă, nu mai înjura, că te-aude popa şi te ceartă duminică, la bi­se­rică”. De asta nu m-am dus la mai larg, la mai mare şi la mai mult. L-am lăsat pe Dumne­zeu să-mi dea şi sunt mulţumit. În total, cu câtă lume vine în biserică, şi din sat, şi de prin alte părţi, am cam douăzeci, treizeci de mii de enoriaşi. Dacă vreau să-i strâng, îi adun într-o zi. (Râde) Ş-apoi eu n-am venit ca să plec, ci să slu­jesc. Dacă aici a rânduit Dumnezeu, aici o fac.

Lumina din cuvinte şi Cerul de pe sfântul altar

Este diferită Liturghia slujită la ţară, faţă de aceea de la oraş?

Eu cred că da, deşi cuvintele pot deschide cerul oriunde. Totuşi, natura din jur dă naturaleţe. Urbea este denaturată, izolată faţă de natură. Important este să pui lumină în cuvânt.

img28_casa_david

Şi cum se face asta?

Simplu. Cuvântul este însoţit de lumină, iar tot ce ai de făcut este să nu desparţi cuvântul de lumină prin interes meschin, prin intenţii rele, prin urât. Poţi creşte lumina cuvântului prin rugăciune. Esenţial este să nu pui nimic între cuvânt şi lumină, nimic! Să laşi un spaţiu gol – că acolo e lucrarea lui Dumnezeu: între cuvântul rostit de minte şi lumina pe care ţi-o dă inima. Dacă atunci când rosteşti cuvintele, laşi să se strecoare între ele şi lumină interesul, banul, gândul rău, atunci cuvintele se întunecă şi Ce se vede din ograda părinteluideviază, iar rugăciunea nu are valoare.

Să înţelegem, aşadar, că atunci când mergeţi la biserică, mergeţi să deschideţi Cerul?

Da, şi nu e nevoie să faci ceva ieşit din comun pentru asta. Căci ce înseamnă a deschide Cerul? Să dobândeşti Lumina. Luminând pe alţii, te luminezi pe tine. Liturghia începe la Proscomidie. Se iau nişte bucăţi de pâine şi se pun pe disc. Ce mult se luptă miliardele de boabe de grâu, care cresc pe faţa pământului, ca să ajungă să fie transformate, de mâinile unui preot, în mărgăritare cereşti, să fie veşnice şi să dea veşnicia! Se toarnă şi vin în potir. Ce luptă este şi în vii, între boabele de strugure, pentru a ajunge să se transforme în sângele Domnului şi să sfinţească oameni! Aşa începe Liturghia. Şi apoi, preotul începe să deschidă Cerul: “Binecuvântată este împărăţia Ta, a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh!”. Şi Cerul coboară pe masa sfântului altar. Şi-apoi ieşi cu Evanghelia şi spui o rugăciune: “Stăpâne Doamne, Iisuse Hristoase, fă ca împreună cu intrarea mea să fie şi intrarea sfinţilor Tăi îngeri, care împreună cu mine slujesc”. Când preotul le dă binecuvântare, intră îngerii. Fără mâna preotului, îngerii nu intră. Şi îngerii se aşează în jurul altarului, ca să ajute preotul la slujbă. Se umple altarul de viaţă. După prefacerea darurilor în Trupul şi Sângele Mântuitorului, Hristos vine şi dă la toţi îngerii darul. Atunci e revărsarea Cerului. Apoi pleacă, iar după el merg toţi îngerii şi sfinţii, împreună cu Maica Domnului. Iar preotul spune: “Cu pace să ieşim” şi binecuvântează oamenii. Atunci ar trebui să-L primească toţi pe Dumnezeu, să se împărtăşească. Dar, din păcate, nu o fac. Împărtăşania este singurul liant dintre cuvânt şi lumină. În potirul preotului se află Cuvântul şi Lumina deodată, acolo. Părerea mea este că toţi cei care participă la Liturghie ar trebui să se cuminece, pentru că preotul nu e stăpânul lui Dumnezeu, să-L dea numai cui vrea şi când vrea. Noi suntem puşi ca să-L dăm pe Hristos tuturor, să-L înmulţim pe Dumnezeu. La mine în biserică se împărtăşesc, la fiecare slujbă, cam jumătate dintre cei prezenţi, însemnând vreo sută de oameni. Pentru că Liturghia fără oameni împărtăşiţi este ca natura fără vegetaţie, un deşert.

Farmacia Cerului                                                      img41_casa_david

La sfinţia voastră vin oameni din toată ţara să se spovedească, să vă ceară rugăciuni sau sfaturi. Cum aţi devenit atât de cunoscut?

Eu nu mi-am făcut reclamă. Fapta e cea mai bună carte de vizită. De când a fost aici prima fată demonizată, pe care am reuşit să o eliberez de necuratul, cu puterea lui Dumnezeu, lumea a început să mă caute tot mai mult. Sunt convins că Dumnezeu l-a alungat pe diavol din femeia aceea, pentru că nicio clipă nu am crezut că eu pot face minuni. Numai Dum-nezeu face minuni. Eu mă puteam face eventual “de minune”, cum se spune, dacă lucram în numele meu. S-a întâmplat la vreo doi ani după ce-am venit aici. Când au băgat-o pe săraca fată în biserică, a început să urle la noi şi să ne bălăcărească. Celălalt preot, cantorul şi toţi creştinii au fugit, rând pe rând, de teamă. Am rămas singur cu ea, iar oamenii aşteptau în drum să vadă cine iese învingător: popa sau ea. Am ieşit amândoi, ea cu Psaltirea şi o cruce într-o mână, iar eu ţinând-o de cealaltă mână.

img37_casa_david

 Nu v-a fost frică?

De ce? De mine nu se putea atinge necuratul. Eu stăteam în veşnicie, el în  vremelnicie.

 Aţi mai avut astfel de cazuri?

Da, şi, prin voia lui Dumnezeu, şi multe cazuri de vindecări de boli incurabile. A fost, bunăoară, o altă fată, din Deva, care avea un cancer cu metastaze la sân. I-am spus să continue tratamentul medical şi, în paralel, să vină şi la slujbe, că am şi eu farmacia mea şi terapiile mele. În paranteză fie spus, sunt trei farmacii: una chimică, la care apelează toată lumea, alta bazată pe plante, pe care o cunosc puţini, şi una alcătuită din cuvinte, farmacia Cerului. Eu la asta din urmă am acces neîngrădit. A venit fata la slujbe un timp şi a dispărut cancerul. Tot aşa, o româncă din Germania, cu un cancer avansat la ficat, a apelat la mine, pe când se afla într-un scurt concediu în ţară. Nu putea însă participa la slujbe, că trebuia să se întoarcă la muncă, în Germania. I-am făgăduit să mă rog pentru ea şi am sfătuit-o ca în anumite zile, la anumite ore, să se roage şi ea şi să citească mai ales acatistul Sfântului Nectarie. M-a sunat de pe drum că nu găseşte acatistul Sfântului Nectarie, dar că a găsit unul al Părintelui Arsenie Boca. “E bun?” – m-a întrebat. “Foarte bun” – i-am spus. Eu am mare evlavie la Părintele Arsenie, l-am pictat şi în biserică şi, ultima părticică de pâine pe care o scot la proscomidie o pun cu numele lui, pentru că se umple sfântul disc de lumină şi simt cum mă ajută la slujbă. Ei bine, după un număr de zile de rugăciuni, doamna respectivă m-a sunat să-mi spună că Părintele Arsenie i-a apărut în vis, cu biserica de la Prislop într-o mână şi Evanghelia în cealaltă. Sfântul Ardealului a atins-o cu Biblia pe locul bolnav şi i-a spus: “Mergi, că eşti sănătoasă”. La control, medicii au constatat uluiţi că s-a vindecat. Ca urmare, femeia, deşi nu pictase în viaţa ei, a pictat o splendidă icoană a Părintelui Arsenie aşa cum l-a visat.

Cu ce probleme sufleteşti vin oamenii la sfinţia voastră?

img23_casa_david

De obicei, le spun eu ce probleme au, pentru că ei nu văd cauza, ci numai efectul. Se plânge cineva că i-a murit un animal, că nu mai are niciun spor în bătătură şi aşa mai departe. Îi spun: “Acum atâţia ani ai făcut cutare lucru rău. Hai să-l rezolvăm pe acela, să te pocăieşti pentru el şi o să-ţi fie iarăşi bine”. Cu cei din sat e mai uşor, e uşor de lucrat cu ei… Cei din exterior însă au necazuri mult mai mari. A venit, de pildă, la mine o femeie şi m-a întrebat cu obidă: “De ce mi-a orbit unicul copil?”. I-am spus: “Tu nu ai numai un copil, ci mult mai mulţi. Câte avorturi ai făcut?”. “Nu ştiu, părinte, multe”. I-am spus: “Caută să-ţi aminteşti câţi copii ai pe suflet şi atunci vei face primul pas pentru ispăşire”. Pe o astfel de femeie nu o poţi împărtăşi fără o serioasă peni-tenţă, care se dă în funcţie de conştientizarea păcatului, nu neapărat de gravitatea lui – căci într-un astfel de caz, nu i-ai mai cumineca pe mulţi niciodată, iar fără împărtăşanie, sufletul omului este în mare primejdie. Sigur că sunt anumite criterii, că nu poţi împărtăşi de-a valma, fără discernământ. Însă ideea este de a da o şansă bolnavului pentru a se însănătoşi. Nu trebuie să-i îndepărtăm pe oameni de Hristos! Dar cele mai grele probleme cu care vin credincioşii sunt legate de dependenţe de alcool, de droguri şi de viaţa sexuală. Eu chiar mi-am făcut o statistică şi vă pot spune că, de exemplu, în anul 2014, am avut peste 160 de cazuri de incest! Nu în sat, ci oameni din diferite locuri. Am consiliat familii de genul ăsta şi am botezat copii rezultaţi din incest. Ei nu se prea duc la preoţii din oraşe, căci se tem să nu fie luaţi la rost… Poate şi pentru că se ruşinează de preoţii din parohii, care îi cunosc. După o cădere, nu mai au nevoie şi de alte căderi, iar dacă s-au prins cu un deget de poala lui Hristos, nu trebuie să le dai cu piciorul, ca să se prăbuşească definitiv, ci să le întinzi mâna. De asemenea, am avut peste 2.500 de tineri pe care i-am consiliat pentru că se drogau. Intră pe filiera drogurilor, de multe ori, pentru a-şi obloji depresia. Sunt multe nenorociri din dragoste, mai ales la tinerii care încep relaţii pe internet…

img32_casa_david

 

 Vă descurcaţi cu atâta puhoi de lume, nu obosiţi?

E adevărat că uneori mă cuprinde sfârşeala şi trebuie să am mare grijă. Când ai de-a  face cu un potop de cazuri grave, tot dai câte ceva fiecăruia. Dar pentru a da, e necesar  să acumulezi sufleteşte şi intelectual, nu poţi funcţiona non-stop, ca un robot. Pe de  altă parte, când tu ajuţi un om, Dumnezeu îţi dă putere să mai ajuţi zece. Aşa se  înmulţeşte harul. Şi asta mă ţine drept, la slujbe şi în scaunul de spovedanie.

Despre sfinţia voastră se spune că aveţi şi darul prezicerii, al vederii înainte. Aţi avut  acest har de la bun început, ori după ce aţi devenit preot?

Trebuie să ai ceva de la bun început, chiar dacă fiecare har se lucrează apoi pentru a ajunge la nivelul cel mai de sus. Dar sigur că preoţia potenţează toate darurile iniţiale ale omului. Până să fiu preot, am învăţat despre RMN, după ce am fost hirotonit, mi-am însuşit eu aparatul RMN. (Râde) E cel mai probabil că fără preoţie nu aş fi cunoscut atâtea. Dumnezeu le dă tuturor oamenilor câte un înger, dar pentru preot, mai desprinde un înger din Cer. Preotul este omul cu doi îngeri. Preoţia este un giuvaier, dar dacă nu ai grijă de ea, şi-o pierzi sau o vinzi, sau o împarţi, sau o perverteşti, să te ferească Dumnezeu!

 

(Formula AS, Claudiu Tarziu)